M-am imaginat de multe ori fericita,eram pe o pajiste si visam,visam la ziua de maine,la momentele insirate pe o sarma ruginita si uitata de ani.Zambeam caci destinul nu-mi lasa altceva de ales,priveam spre cerul intunecat cufundandu-ma intr-o ploaie de lacrimi.N-am putut niciodata sa spun ca plansul ajuta sau ca eu pot sa plang,e straniu ,dar nu pot plange decat in cuvinte sau cel mult in versurile insirate pe hartiile de pe noptiera mea din lemn batran.
Simt lutul silabelor in sangele-mi ce se prelinge incetisor in gandurile mele,ma joc cu fiecare vorba si expresie ce-mi iese in cale,cu toate ca uneori privesc asta ca pe o condamnare,as vrea sa tip,sa urlu de tristete sau de fericire,dar buzele mi se inclesteaza si nu reusesc nici sunetul tarziu al greierului sa il mai astup.
Cred si simt ca am un handicap nativ ce ma face sa ma indepartez de societatea ostila in care traim sau poate care nu a reusit sa-mi distruga inocenta de artist bolnav si nevindecat in ale vietii filozofii.
Pe orice strada m-as duce,in orice coltisor as aluneca,nu-mi gasesc fratii ,ma simt ca un mut care nu poate sa spuna ce simte,ce cauta si ce asteapta,nimeni nu intelege nimic si de aceea aspiratiile mele sunt calcate de populatia interesata mai mult de aparente decat de bunastarea sufletului.
Colbul ce se aseaza pe inima mea, incepe sa fie din ce in ce mai mult si imi e teama ca nu va veni nimeni sa-mi curete durerea si sa aiba grija de mica mea unealta din piept de care alta data ma foloseam sa-mi creez mici bucurii.
Si ma asez cu miscari incete pe perna tare ce rabufneste in furia noptii,astept sa-mi intinda cineva o mana de ajutor sau o cana cu ceai fierbinte,dar asteptarea-i in zadar iar ceasul e tarziu,asa c-adorm,cu indoieli si vise sfarmate,dar macar subconstientul meu ma face sa-mi umplu rana ce-mi apasa corpul,cu amagiri ce-mi ancoreaza viata.
