Asteptare in visare

Soarele rasare inca o data peste campul nesfarsit cuprins de macii insangerati.Privesc uimita cum razele stralucinde ridica cortina obscurului si ofera un nou inceput,o noua speranta.
Mi-as dori sa pot visa macar o clipa la sarutarea aprinsa care, candva imi oprea respiratia parca pentru o eternitate ,la imbratisarea inmiresmata cu parfumul tau proaspat ce-mi dadea o siguranta aparte.
Incerc sa culeg din lanul rosiatic amintirile pierdute intr-un aburind trecut,dar ma orbeste lumina aurie iar roua diminetii imi necajeste pielea-mi infrigurata.
Te astept ca niciodata sa te-ntorci pe scara sufletului meu si sa urci pana in adancuri,sa descoperi toata dragostea pe care inca nimeni n-a indraznit sa o gaseasca,te astept sa-mi sfasii suflarea  cu dulci mangaieri si vorbe alinante,eu doar atat iti cer si atat pot face,sa te astept...
Doar urletele vantului trecut  de prima tinerete ma mai pot trezi din agonia  care-mi fura anii  si ma apropie de un sfarsit fulgerator in care singurul medicament imi e speranta,speranta ca-mi vei auzi rugile disperate si te vei intoarce sa-mi veghezi somnul lin.
Nu cer prea mult,dar poate nici putin,caci tu te-ndrepti spre nevazut,iar cale de intoarcere nu e ,iar eu in pustietatea timpului imi pierd tandretea si rabdarea printre norii trecatori.
De ce te-ai incapatanat sa pleci?Nu ti-a fost mila de inima mea ce lacrimeaza la auzul numelui tau,la imaginea ta halucinanda ce-mi zdruncina mintile?M-ai lasat doar cu  deziluzii sterse de ploile calde de vara si cu o fotografie arsa de arsita.
Mi-ai taiat aripile cu care asa frumos zburam amandoi,ai fost egoist,ai vrut numai tu sa te bucuri de ele si pe mine sa ma lasi in urma,sa-ti pierd mirosul  intre  norii scaldati in tunete  ca mai apoi sa sufar intr-o tacere infecta.

Asteptare efemera,timp infinit

M-am imaginat de multe ori fericita,eram pe o pajiste si visam,visam la ziua de maine,la momentele  insirate pe o sarma ruginita si uitata de ani.
Zambeam caci destinul nu-mi lasa altceva de ales,priveam spre cerul intunecat cufundandu-ma intr-o ploaie de lacrimi.N-am putut niciodata sa spun ca plansul ajuta sau ca eu pot sa plang,e straniu ,dar nu pot plange decat in cuvinte sau cel mult in versurile insirate pe hartiile de pe noptiera mea din lemn batran.
Simt lutul silabelor in sangele-mi ce se prelinge incetisor in gandurile mele,ma joc cu fiecare vorba si expresie ce-mi iese in cale,cu toate ca uneori privesc asta ca pe o condamnare,as vrea sa tip,sa urlu de tristete sau de fericire,dar buzele mi se inclesteaza si nu reusesc nici sunetul tarziu al greierului sa il mai astup.
Cred si simt ca am un handicap nativ ce ma face sa ma indepartez de societatea ostila in care traim sau poate care nu a reusit sa-mi distruga inocenta de artist bolnav si nevindecat in ale vietii filozofii.
Pe orice strada m-as duce,in orice coltisor as aluneca,nu-mi gasesc fratii ,ma simt ca un mut care nu poate sa spuna ce simte,ce cauta si ce asteapta,nimeni nu intelege nimic si de aceea aspiratiile mele sunt calcate de populatia interesata mai mult de aparente decat de bunastarea sufletului.
Colbul ce se aseaza pe inima mea, incepe sa fie din ce in ce mai mult si imi e teama ca nu va veni nimeni sa-mi curete durerea si sa aiba grija de mica mea unealta din piept de care alta data ma foloseam sa-mi creez mici bucurii.
Si ma asez cu miscari incete pe perna tare ce rabufneste in furia noptii,astept sa-mi intinda cineva o mana de ajutor sau o cana cu ceai fierbinte,dar asteptarea-i in zadar iar ceasul e tarziu,asa c-adorm,cu indoieli si vise sfarmate,dar macar subconstientul meu ma face sa-mi umplu rana ce-mi apasa corpul,cu amagiri ce-mi ancoreaza viata.

Amintiri plouate de timp

Pe strazile pustii ale orasului citadin o silueta misterioasa se zareste pasind timid pe trotuoarele umede.Isi oglindeste frumusetea in baltile adanci si parca ascunde un suras dupa umbrela neagra ce-i umbreste chipul dulce de copila.

Cu urme silfide si pasi repezi se grabeste printre zidurile groase si mohorate; o sugruma peretii palizi iar ploaia rece si nepasatoare parca se bucura de anxietatea ei crancena.

In singuratatea sumbra ce o inlantuie isi aminteste de toate clipele de dragoste ce le-a avut cu tine,de patul ravasit si-aroma de cafea imbibata cu amorul tau dulce si ametitor,de gandurile tandre ce i le impartaseai noapte de noapte si de inima ta ce batea neincetat pentru ea.Acum,in ploaia cea pagana se simte neputincioasa,ramasa fara de grai isi plange oful in palmele sale suave si in camasa ce ai lasat-o pe noptiera veche.

Mereu a fost diferita in ochii tuturor,uneori nu-si gasea linistea caci nimeni nu o intelegea,singurele ce-i gaseau alinarea erau slovele pustiite, intinse pe o coala de hartie patata de tristete si chin.Doar ochii ei adanciti in furtuna vietii ii descopereau traiul intr-un mod brutal si fara pic de mila,iar cel ce-i afla sufletul profund ramanea prostit pentru vecie de dulceata fiintei fara de pacat ce-o purta inauntrul sau.

Tu ai cunoscut-o cu adevarat,dar prea tarziu,cand deja sentimentele ei erau diluate de ploile de primavara si de lacrimile varsate zile-n sir.Ai modelat-o ca pe o papusa cu un mecanism stricat ce merge doar fortat,iar aduci cand reuseste sa functioneze scoate-un sunet de jale ce te ingrozeste.

Ai transformat-o intr-o umbra fara viata ce se arata printre cladirile tacute in noptile ploioase cand doar cerul ii poate fi martor durerii ce o apasa.

Apusul amorului bolnav de tinerete

Intotdeauna am iubit apusul,iti ardea parul balai,iti schimba surasul inocent,ii dadea o sclipire aparte.Soarele ne trata ca pe doi copii fara stiinta,isi presara razele fumegande printre pliele fustei mele,iar tu incercand sa gusti din aroma copilariei ma atingeai suav,vroiai sa prinzi si tu un strop din magia sulitelor de foc.

Ne ascundeam in iarba deasa ca doi fugari ce-si mai doreau inca o noapte far' de griji,ma strangeai in brate de parca lumea s-ar fi clatinat la picioarele noastre si nu ai mai fi putut sa ma iubesti nici cand.Eu te priveam cu incantare,mi te aratai ca un inger din portelan pe care cu frica il pipaiam sa nu-i sparg frumusetea in mii de cioburi ascutite.

Intunericul incepea sa stapaneasca toata pajistea,doar in valea abrupta apusul picta o lumina aurie ce curgea lin pana ce pictorului i se termina culoarea.Luna imbrancea soarele,vroia sa fie singura ce se faleste cu bolta cristalina,ii venise randul sa fie admirata,rasfatata de natura-ntreaga.

Doar licaritul ochilor nostrii adanci se mai zarea neclar printre crengile inflorite.Cu o usoara panica imi cautai mana fina,o tineai la pieptul tau de teama sa nu o fure ciocarlia ce ne incanta cu ultimul ei solo din acel concert amagitor.Te-apropiai fara de suflare de gura mea insetata de aroma dragostei tale,imi cuprindeai toata fiinta si ma iubeai in ultima raza pe care soarele o pastrase pentru noi,pentru tangoul iubirii noastre ce-si clatina formele mladioase cu o eleganta desavarsita.

Adormisem cuprinsi de pasiunea noptii blande;pe campul verde nici greierele nu-si mai spunea oful,totul era clar,visator si imbolnavit de gustul dulce al tineretii.

Vestejite sentimente

E frig,crivatul se clatina incetinel prin troienele pierdute pe pamantul trecator.Povestile de iubire s-au stins in negura apusului balai ce-a poposit candva si pe la noi.

Pe strada umeda si inmiresmata cu aroma falnicilor brazi trec zeci de suflete-osandite si-ntunecate de dor si de necaz.Ma-ntorc nedumerita ,privesc in orice coltisor,usor,incep sa inteleg,de ce fiecare suflet rece ma injunghie cu sentimente sumbre si sfasiate de rasuflare.Cum sa nu fie acrii si imbibati cu dulcea razbunare daca momentele de fericire le sunt scurtate,iar incetul cu incetul se sting ca bolta cereasca in noptile albe?

Cu totii am devenit niste piane a caror chei sunt de mult uitate in dominoul vietii de apoi.Zburam cu o viteza celestiala si trecem pe langa clipele de amor si patos;vrem sa parem de neatins,cu inimi de piatra si nu realizam ca lucrurile banale si modeste fac diferenta in viata,ca o greseala minuscula ne schimba tot cursul traiului nostru in lumea muritorilor.

Ne vedem superiori celor ce spun te iubesc in gura mare ,acei oameni a caror putere sufleteasca nu poate fi doborata nici de sfarsitul lumii,cei ce se pot lauda si pot aproba ca dragostea e cel mai de pret medicament, care vindeca orice obstacol din viata,de abia ei sunt cei ce au atins apogeul bucuriei vesnice,nu noi,care ne osandim si ne dedicam orele,zilele,veacurile pentru a ne fali cu inteligenta noastra searbada.

Asa ca,dragii mei copii,nu cautati acul in carul cu fan,nu rasfoiti pagini cu versuri fara noima,cautati in sufletul vostru raspunsul , viata se termina mai repede decat valurile marii inspumate,anii trec,iar far'de cele pretioase emotii ramanem niste umbre cu sentimente vestejite pe pajistea tacerii.