Amintiri plouate de timp

Pe strazile pustii ale orasului citadin o silueta misterioasa se zareste pasind timid pe trotuoarele umede.Isi oglindeste frumusetea in baltile adanci si parca ascunde un suras dupa umbrela neagra ce-i umbreste chipul dulce de copila.

Cu urme silfide si pasi repezi se grabeste printre zidurile groase si mohorate; o sugruma peretii palizi iar ploaia rece si nepasatoare parca se bucura de anxietatea ei crancena.

In singuratatea sumbra ce o inlantuie isi aminteste de toate clipele de dragoste ce le-a avut cu tine,de patul ravasit si-aroma de cafea imbibata cu amorul tau dulce si ametitor,de gandurile tandre ce i le impartaseai noapte de noapte si de inima ta ce batea neincetat pentru ea.Acum,in ploaia cea pagana se simte neputincioasa,ramasa fara de grai isi plange oful in palmele sale suave si in camasa ce ai lasat-o pe noptiera veche.

Mereu a fost diferita in ochii tuturor,uneori nu-si gasea linistea caci nimeni nu o intelegea,singurele ce-i gaseau alinarea erau slovele pustiite, intinse pe o coala de hartie patata de tristete si chin.Doar ochii ei adanciti in furtuna vietii ii descopereau traiul intr-un mod brutal si fara pic de mila,iar cel ce-i afla sufletul profund ramanea prostit pentru vecie de dulceata fiintei fara de pacat ce-o purta inauntrul sau.

Tu ai cunoscut-o cu adevarat,dar prea tarziu,cand deja sentimentele ei erau diluate de ploile de primavara si de lacrimile varsate zile-n sir.Ai modelat-o ca pe o papusa cu un mecanism stricat ce merge doar fortat,iar aduci cand reuseste sa functioneze scoate-un sunet de jale ce te ingrozeste.

Ai transformat-o intr-o umbra fara viata ce se arata printre cladirile tacute in noptile ploioase cand doar cerul ii poate fi martor durerii ce o apasa.

Apusul amorului bolnav de tinerete

Intotdeauna am iubit apusul,iti ardea parul balai,iti schimba surasul inocent,ii dadea o sclipire aparte.Soarele ne trata ca pe doi copii fara stiinta,isi presara razele fumegande printre pliele fustei mele,iar tu incercand sa gusti din aroma copilariei ma atingeai suav,vroiai sa prinzi si tu un strop din magia sulitelor de foc.

Ne ascundeam in iarba deasa ca doi fugari ce-si mai doreau inca o noapte far' de griji,ma strangeai in brate de parca lumea s-ar fi clatinat la picioarele noastre si nu ai mai fi putut sa ma iubesti nici cand.Eu te priveam cu incantare,mi te aratai ca un inger din portelan pe care cu frica il pipaiam sa nu-i sparg frumusetea in mii de cioburi ascutite.

Intunericul incepea sa stapaneasca toata pajistea,doar in valea abrupta apusul picta o lumina aurie ce curgea lin pana ce pictorului i se termina culoarea.Luna imbrancea soarele,vroia sa fie singura ce se faleste cu bolta cristalina,ii venise randul sa fie admirata,rasfatata de natura-ntreaga.

Doar licaritul ochilor nostrii adanci se mai zarea neclar printre crengile inflorite.Cu o usoara panica imi cautai mana fina,o tineai la pieptul tau de teama sa nu o fure ciocarlia ce ne incanta cu ultimul ei solo din acel concert amagitor.Te-apropiai fara de suflare de gura mea insetata de aroma dragostei tale,imi cuprindeai toata fiinta si ma iubeai in ultima raza pe care soarele o pastrase pentru noi,pentru tangoul iubirii noastre ce-si clatina formele mladioase cu o eleganta desavarsita.

Adormisem cuprinsi de pasiunea noptii blande;pe campul verde nici greierele nu-si mai spunea oful,totul era clar,visator si imbolnavit de gustul dulce al tineretii.