Goliciunea sufletului

Ca-n fiecare dimineata,cu riduri apasate si cearcane-ntiparite pe fata mea obosita,vin in cafeneaua prafuita din mahalaua in care vietuiesc de cand ma stiu si beau aceeasi bere amaruia care astazi pare fara gust si trag cu patos si incredere din tigara care-mi incetoseaza cu fumul ei,toate gandurile.
Stau trist si uitandu-ma la chelnerita tanara ce-si flutura sortul de ici colea,ma gandesc cum viata mea batrancioasa m-a lovit din plin si mi-a lasat o cicatrice in suflet ce nu va mai disparea nici cand.
Imi frec palmele si simt cum as vrea sa ma lovesc,sa ma trezesc la cruda realitate si sa realizez ca am lasat totul in urma doar pentru placerile nenorocite ale vietii.
Acum sunt singur,bantuit doar de nefericire.Uneori in zilele senine,la masa mea se mai aseaza cate un vechi amic si mi se lauda cu ale sale bucurii,dar sunt incapabil sa-l ascult,plec capul,ii strang mana,imi iau ramas bun si agale,imi petrec ultimele ore din zi pe poteca care duce spre sfarsitul meu.
In ultimul timp m-am simtit ca un orb,privesc in gol ori de cate ori ies la lumina zilei,parca ma deranjeaza si ciripitul pasarelelor,sunt un mort viu,palid,a carui suflare tremura la ticaitul ceasului.
Viata a ramas pentru mine doar un scrum de tigara pe care incerc sa il adun in scrumiera ciobita...

Despre perle

Am cugetat mult la reincarnare si la viata de dinaintea celei din uter,la intunericul etern si la pace.
Ma imaginam o randunea in zarea larga ce impingea norii fumeganzi cu gratia aripilor ei ostenite.Cu toate astea,poate m-am inselat si am fost doar o vrabie tremuranda ce sta la mila trecatorilor pentru o bucata de paine.
Cu totii ne inselam,ne pripim sa tragem concluzii sau vorbim prea mult.Vezi,asta e problema noastra,nu stim ce sa facem cu vorbele,echilibrul de care ne tot  vorbea dascalul la scoala,noi nu il avem.Daca am fi putin mai chibzuiti si ne-am gandi la spiritualitatea cuvantului,am intelege ca de fapt viata e un simplu sirag de vorbe,dar care trebuie aranjate bine,caci sfoara e subtire si se rupe daca nu exista acel echilibru celest.
Ti-am spus,noi oamenii,fiintele astea incapatanate si repezite,ne complacem in situatia noastra banala de vorba nestavilita si uite asa pierdem perlele siragului,una cate una,cazand  chiar la picioarele noastre.
Ce e mai trist e ca nu ne aplecam dupa ele,caci suntem si orgoliosi din fire,si le lasam sa se crape pe pamantul plin de colb,fara sa ne pese,iar cu trecerea timpului ne intoarcem dupa ele si nu le mai gasim...