Apusul amorului bolnav de tinerete

Intotdeauna am iubit apusul,iti ardea parul balai,iti schimba surasul inocent,ii dadea o sclipire aparte.Soarele ne trata ca pe doi copii fara stiinta,isi presara razele fumegande printre pliele fustei mele,iar tu incercand sa gusti din aroma copilariei ma atingeai suav,vroiai sa prinzi si tu un strop din magia sulitelor de foc.

Ne ascundeam in iarba deasa ca doi fugari ce-si mai doreau inca o noapte far' de griji,ma strangeai in brate de parca lumea s-ar fi clatinat la picioarele noastre si nu ai mai fi putut sa ma iubesti nici cand.Eu te priveam cu incantare,mi te aratai ca un inger din portelan pe care cu frica il pipaiam sa nu-i sparg frumusetea in mii de cioburi ascutite.

Intunericul incepea sa stapaneasca toata pajistea,doar in valea abrupta apusul picta o lumina aurie ce curgea lin pana ce pictorului i se termina culoarea.Luna imbrancea soarele,vroia sa fie singura ce se faleste cu bolta cristalina,ii venise randul sa fie admirata,rasfatata de natura-ntreaga.

Doar licaritul ochilor nostrii adanci se mai zarea neclar printre crengile inflorite.Cu o usoara panica imi cautai mana fina,o tineai la pieptul tau de teama sa nu o fure ciocarlia ce ne incanta cu ultimul ei solo din acel concert amagitor.Te-apropiai fara de suflare de gura mea insetata de aroma dragostei tale,imi cuprindeai toata fiinta si ma iubeai in ultima raza pe care soarele o pastrase pentru noi,pentru tangoul iubirii noastre ce-si clatina formele mladioase cu o eleganta desavarsita.

Adormisem cuprinsi de pasiunea noptii blande;pe campul verde nici greierele nu-si mai spunea oful,totul era clar,visator si imbolnavit de gustul dulce al tineretii.